Rovine (Scrisoarea III)

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băț, Baiazid privind la dânsul îl întreabă cu dispreț Ce vrei tu? Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu bănat, domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat La un semn deschisă-i calea și se-apropie de cort un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port Tu ești Mircea? Da-mpărate! Ai venit să mi te-nchini? De nu schimb a ta coroană într-o ramură de spini Orice gând ai, împărate, și oricum vei fi sosit, cât suntem încă pe pace, eu îți zic bine-ai venit Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți, de vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, să ne dai un semn și nouă de mila măriei tale De-o fi una, de-o fi alta, ce e scris și pentru noi, bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândești că pot ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot O, tu nici visezi, bătrâne, câți în cale mi s-au pus, toată floarea cea vestită a întregului Apus Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi, înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins Cînd văzui a lor mulțime, câtă frunză, câtă iarbă, cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă Am jurat ca peste dânșii să trec falnic, fără păs, din pristolul de la Roma să dau calului ovăz Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag? Și, purtat de biruință, să mă-mpiedec de-un moșneag De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești, nu e om de rând, el este domnul Țării Românești Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști, nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oști Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă, au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt, cum veniră, se făcură toți o apă și-un pământ Te fălești că înainte-ți răsturnat-ai valvârtej, oștile leite-n zale de-mpărați și de viteji Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus? Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier, a credinții biruință căta orice cavaler Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este, dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste N-avem oști, dară iubirea de moșiie e un zid, care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid Și abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium, codrul clocotii de zgomot și de arme și de bucium Călăreții umplu cîmpul și roiesc după un semn și în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni orizontu-ntunecându-l, vin săgeți de pretutindeni Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie urlă cîmpul și de tropot și de strigăt de bătaie În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare, umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste În genunchi cădeau pedeștri, colo caii se răstoarnă, când săgețile în valuri care șuieră, se toarnǎ Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare care vine, vine, vine, calcă totul în picioare Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți, printre cetele păgâne trec rupându-și largi uliți Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri și gonind biruitoare tot veneau a țării steaguri Ca potop ce prǎpădește, ca o mare turburată peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată Acea grindin-oțelită înspre Dunăre o mână, iar în urma lor se-ntinde falnic armia română